Exista momente in viata liturgica a Bisericii Ortodoxe care nu se rezuma doar la calendarul oficial, ci se prelungesc, aproape organic, in sufletul credinciosului. Un astfel de exemplu este salutul „Hristos S-a Inaltat!”, rostit dupa sarbatoarea Inaltarii Domnului. Desi, teologic si liturgic, perioada oficiala a acestui salut este bine delimitata, in realitatea profunda a spiritualitatii romanesti, el continua sa traiasca dincolo de rigorile calendaristice. Dar pana cand il rostim? Si, mai ales, de ce il simtim atat de firesc?
De la „Hristos a Inviat!” la „Hristos S-a Inaltat!”
Dupa marea sarbatoare a Pastelui, timp de 40 de zile, credinciosii ortodocsi se saluta cu „Hristos a Inviat!” – raspunsul fiind, desigur, „Adevarat a Inviat!”. Acest salut, care inseamna mult mai mult decat o simpla formula de politete, este o marturisire de credinta si o rugaciune scurta, dar profunda, rostita in fiecare intalnire.
Dupa Inaltarea Domnului, sarbatorita la 40 de zile de la Paste, traditia liturgica ortodoxa prevede un nou salut: „Hristos S-a Inaltat!” – la care se raspunde „Adevarat S-a Inaltat!”. Cei mai multi dintre noi, insa, rostim acest salut mai mult dintr-un firesc al inimii decat dintr-un rationament teologic. Este, poate, una dintre cele mai autentice expresii ale sufletului crestin romanesc.
O traditie vie in inima satului romanesc
Dincolo de aspectele dogmatice sau canoanele stricte, trebuie sa recunoastem ca ortodoxia romaneasca este, in esenta, o ortodoxie a inimii. In satele de odinioara – si, in multe locuri, si astazi – salutul nu era niciodata doar un gest formal. Era o rugaciune discreta, o marturisire tacuta, o legatura de duh intre oameni. Cand taranul roman isi intampina vecinul cu „Hristos a Inviat!” sau „Hristos S-a Inaltat!”, nu facea altceva decat sa aduca sarbatoarea din biserica in mijlocul ulitei.
Aceasta prelungire fireasca a salutului pascal in perioada post-Inaltare este un gest profund, nascut dintr-o spiritualitate simpla, dar autentica. Este felul in care romanul a stiut mereu sa transforme credinta intr-o prezenta zilnica, nu doar intr-un ritual de duminica.
Salutul ca forma de rugaciune
Ceea ce face ca aceste saluturi pascale sa fie atat de pretioase este faptul ca ele sunt, in sine, rugaciuni. „Hristos a Inviat!” nu este doar o constatare, ci o invocare, o proclamare, o traire. La fel, „Hristos S-a Inaltat!” este mai mult decat un salut – este o rugaciune catre cer, o ridicare a sufletului, o speranta rostita cu glas tare.
In limbajul satului, in vocabularul simplu, dar atat de expresiv al bunicilor nostri, aceste saluturi deveneau forme de isihasm – acea rugaciune tacuta si permanenta a inimii. Fara sa stie vreodata termenul, taranul roman il traia din plin.
Ce spun canoanele si ce spune inima
Desigur, din punct de vedere liturgic, salutul „Hristos S-a Inaltat!” este rostit, in mod canonic, timp de zece zile: de la Inaltare (care are loc intotdeauna intr-o zi de joi) pana la sambata, in ajunul Rusaliilor. Practic, pana la vecernia de sambata (in jurul orei 16:00), care marcheaza intrarea in Duminica Pogorarii Duhului Sfant.
Dar, in realitatea vie a Bisericii Ortodoxe din Romania, acest salut continua adesea si dupa aceasta perioada. Desi unii teologi sau liturgisti pot considera ca aceasta extindere nu este „canonica”, trebuie spus ca nu exista niciun temei dogmatic care sa o interzica. Mai degraba, avem de-a face cu o traditie populara, care exprima o traire sincera si care nu contravine in niciun fel credintei ortodoxe.
De ce doar romanii?
Este interesant de remarcat ca, in lumea ortodoxa, doar romanii au pastrat acest salut si dupa Inaltare, transformandu-l intr-o prelungire a bucuriei pascale. In traditia greaca, rusa sau sarba, nu se obisnuieste acest salut dupa incheierea perioadei pascale. In schimb, la noi, el a devenit o marca distinctiva, o particularitate care spune multe despre firea si sufletul acestui popor.
Poate pentru ca romanul a trait istoric intre frica si nadejde, sub imperii care i-au vrut limba si credinta, in saracie, dar cu inima legata de cer. Si tocmai de aceea, Inaltarea nu este pentru el doar o sarbatoare din calendar, ci o nevoie interioara. Nevoia de a privi in sus, chiar si atunci cand pamantul e greu.
„Hristos S-a Inaltat!” – o marturisire in plus, nu o abatere
Chiar daca nu are o baza canonica ferma, salutul „Hristos S-a Inaltat!” nu afecteaza in niciun fel unitatea dogmatica a Bisericii. Dimpotriva, el este o marturisire de credinta care se adauga firesc celei pascale, pastrand acelasi ton de bucurie si nadejde.
Este o dovada a continuitatii liturgiei in viata de zi cu zi, o prelungire a cantarii din biserica in vorbirea de pe ulita. Strabunii nostri nu au facut teologie in scris, dar au trait-o in gesturi si cuvinte simple – iar salutul acesta este unul dintre ele.
Pana cand salutam, asadar?
Raspunsul este simplu: liturgic, salutam cu „Hristos S-a Inaltat!” pana in ajunul Rusaliilor, la vecernia de sambata. Traditional, salutam atata timp cat simtim ca inima noastra vibreaza cu bucuria Inaltarii. Poate cateva zile in plus, poate o saptamana, poate chiar pana la Rusalii, daca ne e drag.
Si daca cineva ne va intreba „Dar mai e corect sa zici asa?”, putem raspunde cu zambetul celui care stie ca, dincolo de reguli, exista iubire. Iar iubirea se rosteste uneori in forme neasteptate, dar pline de adevar.
Foto: ziuadevest.ro
